Salvati Delta

Stiri si evenimente

flickr.com/Photos/Pig business

Cu noblete, despre porci

Tracy Worcester este o marchiză anarhistă britanică ce militează împotriva „fascismului corporatist", mai exact a corporaţiilor care înăbuşe dezvoltarea durabilă. Aflată în Bucureşti pentru o nouă rundă de popularizare şi documentare a controversatului ei film Pig Business, care investighează practicile industriei de porci, cu accent pe corporaţia Smithfield (care are ferme şi în România), ecologista apelează la simpatia românilor pentru porcul crescut de bunici pentru a promova micii fermieri.


Vă trageţi dintr-o familie bogată, ceea ce e atipic pentru activismul pe care îl practicați.


M-am născut într-o familie de latifundiari, așa că am crescut la țară și iubesc lumea rurală. Mi-am dorit să mă mărit cu un fermier. Nu s-a întâmplat. Am fost actriță, negustor de artă, iar bărbatul pe care l-am cunoscut e și el latifundiar, nu fermier. Îi tot spun fiului meu că atâta pământ e prea mult, clar nu e corect. Problema în Marea Britanie și în România este că trebuie să fii mare [n. red: în agricultură]. M-ar bucura dacă s-ar face o redistribuire a pământurilor, iar oamenii s-ar muta la țară și ar deveni fermieri. Cred că ar trebui să ne îndreptăm atenţia spre agricultura la scară mică. Din păcate, România face exact invers, vrea ca pământul să fie cât mai compact. Mai bine ar da bani micilor fermieri să producă pentru familie, pentru comunitate și apoi pentru orașe. Dacă costul real al mâncării produse în fermele industriale ar fi internalizat în prețul de la centrul de retail, doar bogații și-ar permite-o. E foarte scumpă prin pagubele pe care la aduce, poluând apa, pământul, aerul, este un focar de boli și distruge cultura lumii; distruge turismul și bunăstarea oamenilor.


Ce ar trebui să facă guvernul român pentru a se orienta spre agricultura la scară mică?


În Uniunea Europeană există un grup foarte important, La Via Campesina. Recomandările sale sunt susținute de un grup de 350 de organizații agricole din întreaga lume, care formează Forumul European pentru Suveranitate Alimentară. Ei spun că ar trebui limitate numărul de porci produși într-o anumite regiune şi dimensiunea fermelor, iar acestea din urmă să fie împrăştiate în mod egal de-a lungul acelei regiuni, ca untul pe o felie de pâine; n-ar trebui să existe această compactare, cu regiuni acoperite integral de ferme industriale care poluează. Ei mai spun şi că toate aceste ferme industriale mari nu ar mai trebui să primească subvenţii pentru export, iar eu cred că nu ar trebui să existe nici ţări terțe care să aducă în Uniunea Europeană carne de porc sub prețul de producție. În momentul de față ai Chile și multe alte țări care își importă porcul. E imposibil să supraveghezi Chile, e imposibil să supraveghezi chiar și fermele industriale din Marea Britanie, pentru că sunt atât de puternice, încât nu-i lasă pe oficiali înăuntru. Iar amenzile pe care le primesc atunci când poluează sunt irelevante. Un raport al Compassion in World Farming arăta că între 90% și 100% dintre fermele industriale din UE încalcă legea.


Deci spuneţi că guvernul ar trebui să preia iniţiativa în această privinţă. Alţii spun că, în condiţiile date, lucrurile ar trebui să meargă de jos în sus, prin asocierea micilor fermieri.


Cred că asociațiile pot funcționa doar alături de politicile guvernamentale, pentru că oricât de multe asociații ai avea, dacă prețul oferit de fermele industriale este foarte mic, atunci cum ar putea ele să supraviețuiască? Trebuie oprite toate subvențiile acordate marilor afaceri. Din cele 50 de miliarde de euro pe care UE le oferă agriculturii, 80% se duc la 20% dintre fermieri. Anul trecut, Smithfield România a avut un profit de 9,7 milioane de dolari, cu 74% mai puțin decât în anul precedent, și asta pentru că a primit cu 32 de milioane de dolari mai puțin în subvenții din partea guvernului român. În alte cuvinte, subvențiile lor sunt mai mari de 32 de milioane de dolari. Este o cifră uriașă.


Care sunt beneficiile aduse de companii ca Smithfield economiei românești?


Smithsfield va spune că furnizează carne de porc ieftină pentru supermarketuri. În momentul de față, multă carne de porc vine din Germania și din Danemarca, din Polonia și din Ungaria, iar părerea mea este că guvernul vostru crede că e mai bine să existe o competiţie gigantă de business asupra pământurilor voastre, ca să mai exportaţi măcar nişte carne de porc de aici. Problema e că Smithfield este o corporație americană uriașă, iar profiturile sale se îndreaptă spre economia globală. Acționarii Smithfield din România sunt acționari globali, sunt oameni bogați. Nu sunt bani care rămân în economia românească. Asta se întâmplă doar atunci când cumperi de la mici fermieri români, pentru că ei schimbă banii în localitate.


În 2003, aveați 477.000 de mici crescători de porci. În 2007, aveați 52.000, ceea ce înseamnă o reducere cu 90%. Și asta pentru că a apărut Smithfield, care nu vrea ca micii fermieri să fie competitivi, așa că a încurajat guvernul român să impună mult mai aspru normele europene și să închidă toate abatoarele. Nu trebuia să facă asta. Legislația europeană spune că poți păstra micile abatoare pentru consum local sau național. Dar n-a făcut-o, le-a închis pe toate. Urmează o ideologie neoliberală, unde să fie doar cei mari, iar cei mari pot supraviețui doar dacă conving fiecare consumator să cumpere de la supermarket. Dar tradiția voastră este ca porcul să fie crescut de bunica și sacrificat de Crăciun, după care produsele obținute din el sunt distribuite în cadrul familiei lărgite. Cred că guvernul ar trebui să investească în deschiderea de mici abatoare. Să investească în bani care să rămână în România, în fermieri care stau pe pământurile lor, în oameni care rămân în cultura lor, într-un sistem care poate supravieţui astfel crizei petrolului. Aveţi la sate mulţi oameni calificaţi. Trebuie să uitaţi de normele europene stupide şi să-i lăsaţi să-şi ducă cârnaţii în magazine, să facilitaţi târguri de mici producători în localităţile lor sau pieţe volante.


Rata obezității din UE este cea mai ridicată în Marea Britanie și cea mai scăzută în România. Și asta pentru că încă mai consumați mâncare decentă și știți de unde ar trebui să provină. În Marea Britanie am pierdut aceste cunoștințe, iar guvernul vostru urmează paradigma economică engleză. Ar trebui ca primarul sau ca politicienii să recunoască că e vorba de ceva prețios pe care mare parte din Europa l-a pierdut. Se poate face community supported agriculture, un sistem destul de ieftin prin care îi plăteşti unui fermier o anumită sumă la începutul anului, iar el aduce o cutie în fiecare săptămână. Mulţi dintre consumatorii de la oraş au bunici la ţară şi ştiu că bunica are nevoie de bani. Mulţi dintre ei şi-ar dori să-şi crească copiii la ţară, aşa că ar vrea să susţină o economie acolo, să cumpere de la sate. Iar asociaţiile de producători ar alege pe cineva care să supravegheze, să se asigure că nu există rea-credinţă. Consilierul ministrului agriculturii din Ungaria a spus că trebuie să scoatem mâncarea din economia globală și să avem o politică prin care fiecare țară să-şi poată proteja producția locală de mâncare tradițională pentru consum local.


Cum este crescut un porc într-o fermă industrială?


Problema numărul unu este că scroafa e ținută într-o cușcă de dimensiunea corpului ei. E însărcinată 3 luni, 3 săptămâni şi 3 zile, ceea ce înseamnă că poate avea 2,5 sarcini pe an. Când își alăptează puii, este ţinută timp de alte 3 săptămâni într-o altă cușcă de dimensiunea corpului ei. Nu se poate mișca întreaga viață. Apoi, [n. red: fermele industriale] au un sistem de canalizare prin care se scurge rahatul. Acesta se biodegradează și eliberează amoniac, hidrogen sulfurat, metan, azot şi nitraţi, care îmbolnăvesc animalele și angajații, apoi se împrăştie în organismele localnicilor prin gurile de aerisire. Acest sistem este esenţialmente nesustenabil. Trebuie să le dai purceluşilor antibiotice să nu moară, aşa că apar bacterii rezistente la antibiotice, precum E. coli, salmonela sau campylobacter. Apoi este mirosul. În oraşele învecinate cu fermele oamenii nu pot sta în balcoane, nu-şi pot agăţa rufele. Fermele industriale sunt situate prea aproape. Și în perioada comunistă au existat astfel de ferme mari, dar nu găzduiau atât de mulți porci și gestionau mai bine problema fecalelor. Modul în care se scurg fecalele în sol le îngreunează animalelor accesul la pășunat. E prea mult rahat.


Întreg sistemul e defectuos. Chiar și atunci când Smithsfield contractează mici fermieri, le împinge prețurile în jos. Așa că după toate investițiile pe care le-a făcut pentru a-și face ferma mai mare ca să aprovizioneze Smithfield, fermierul falimentează, pentru că inițial Smithfield îi spune în contract că îi oferă suficienţi bani pentru a supraviețui, după care coboară prețurile și dă vina pe produsele scumpe din Argentina. Asta se întâmplă în America și în întreaga lume. Este ceva endemic acestui sistem, umple doar buzunarele multinaționalelor. Sistemul economic înseamnă schimb de bani. Dacă divorțezi, trebuie să plătești un avocat, dacă familia ta e bolnavă pentru că trăiește lângă o fermă industrială, trebuie să cumperi medicamente. Nu ne măsurăm calitatea vieții, calitatea mâncării, bunăstarea pe termen lung şi capacitatea de a ne hrăni singuri.

 

Marchiza Tracy de Worcester, a fost fotomodel, actriţă - la fel ca sora ei, Rachel Ward - şi negustor de artă, iar acum militează pentru dezvoltare durabilă. Documentarul ei, Pig Business, se axează, potrivit The Guardian, pe presupusele tactici ale marilor corporaţii de a produce cantitatea maximă de carne cu costuri minime, îndesând animalele în fabrici mari care, susţine ecologista britanică, sunt responsabile pentru poluarea mediului, cruzimea faţă de animale şi problemele de sănătate ale localnicilor din vecinătatea lor. Accentul este pus pe corporaţia multinaţională Smithfield, care are 33 de ferme în România, ţară inclusă în traseul marchizei. Compania americană a respins însă afirmaţiile privind tratamentul inuman aplicat porcilor şi a susţinut că documentarul ar fi fost revizuit pentru a o pune într-o lumină defavorabilă.

 

Nota: articol scris de Ionut Dulamita si publicat in numarul 9/ februarie 2012 al revistei Comunitatii Durabile.

 

 

 




login

Concursul comunitatii durabile



Cel mai durabil proiect

Toate episoadele


Revista comunitatii durabile

Revista comunitate durabila

Arhiva revista

Prezenti pe Social Media

Comunitate durabila pe Facebook Comunitate durabila pe Twitter