Salvati Delta

Stiri si evenimente

Patrunjel si asfalt

Agricultura urbană e un trend în plin avans în societăţile vestice pe fond de ecologie şi sustenabilitate. În România, direcţia e tocmai invers.


Ultima dată când am făcut cumpărături la supermarket, unul aflat fix în buricul Bucureștiului, am cumpărat un kilogram de roșii insipide aduse din Spania, o țelină de Olanda cât căpățâna unui preșcolar, cartofi belgieni si ardei grași frumos colorați de pe plaiuri anatolice. În mod normal, n-aș fi făcut asta, pentru că legumele trase-n țiplă mă panichează, dar era prea târziu să mai prind vreun producător autohton la o tejghea cinstită la Piața Matache. Judecând după cât de aglomerate sunt supermarketurile bucureștene, eu nu sunt un caz singular. Ciorba pe care am încropit-o a avut gust de ceai medicinal expirat, iar legumele combinate într-o salată îmi aminteau de o bucată proaspăt umezită de carton. Deloc gustos, în plus, şi scump și cât se poate de nesustenabil. Asta dacă sunt puse în balanță pierderile producătorilor locali, costurile de transport și emisiile de noxe cauzate de transportul câtorva tone de roșii din Peninsula Iberică până în București.


În unele orașe vestice, câțiva oameni cu inventivitate au găsit o soluție ingenioasă la această problemă, specifică societăților industriale, a hranei importate de peste mări și țări care presupune, printre altele consum serios de energie pentru transport. Ideea se numește urban farming, sau, pe românește, agricultură urbană. Orașele sunt pline de spații nefolosite sau ignorate ce pot fi exploatate pentru producția de hrană. Volkmar Kreuter, profesor la Fraunhofer Institute for Environmental, Safety and Energy Technology din orașul german Oberhausen este unul dintre cei mai fervenți avocați ai agriculturii urbane din Europa. „Poți să realizezi o formă de producție sub un acoperiș. Unele instalații industriale care generează căldură ar putea fi folosite drept sere pe timp de iarnă", exemplifică Kreuter, citat de Deutsche Welle. Alte exemple includ acoperișurile clădirilor sau pereții zgârie-norilor, iar metoda de cultivare preferată, de pildă în China și SUA, e hidroponia, ce presupune înlocuirea solului cu fibre sintetice și reciclarea în circuit vertical a apelor și a nutrienților.


Fenomenul agro-urban a fost semnalat, recent, și în România. Nu e vorba de tehnici complicate precum hidroponia sau reciclarea apelor menajere, ci de agricultură cu sapa-n spate și stropitoarea în mână, doar că la oraș. Un reportaj difuzat în 2010 de Pro TV îi înfăţişează pe locatarii unui bloc dintr-o zonă neprecizată a Capitalei care au și întrețin grădini între blocuri. Bucureștenii cu pricina cultivă ridichi, ceapă, castraveți, roșii, morcovi, ba mai cresc și câte o găină pentru supă. Din recolta intravilană, pun deoparte murături, gemuri sau zarzavaturi conservate pentru supă. Reportajul televizat înscrie această formă de agricultură urbană în logica strategiilor de economisire anti-criză. În fapt, povestea grădinilor urbane din Capitală nu s-a născut odată cu recesiunea, ci are o istorie de decenii. Ba mai mult, în loc să înflorească, e în plin regres.


De-a lungul căii ferate ce limitează la nord cartierul bucureștean Pajura, se pot observa trei loturi de grădini în imediata vecinătate a unor ansambluri de blocuri de zece sau patru etaje. Grădinile sunt încropite pe ceea ce s-ar numi spațiu public, iar grădinarii locuiesc în blocurile învecinate. Grădinile din Pajura au făcut, în toamna lui 2009, obiectul unui studiu realizat de studenții de la masterul de antropologie al SNSPA, ca parte a unei campanii conectate cu Planul Integrat de Dezvoltare Urbană (PIDU) Bucureștii Noi - Pajura - Chitila - Dămăroaia. Mihaela Țânțaș, una dintre studentele participante la cercetare, a revenit pe teren și în 2010 și a folosit datele adunate într-un articol publicat în revista academică Societatea Reală.

Cartierul Pajura, aflat în nordul Bucureștiului, e unul dintre celebrele cartiere-dormitor fabricate din aproape nimic în anii ‘60, pe vârful urbanizării heirupiste ce viza dublarea volumului de construcții în București catalizată de directivele Congresului al III-lea al Partidului Muncitoresc Român. Spre deosebire de alte cartiere construite în aceeași logică, precum Titanul, Pajura a scăpat de densificare, așa că între blocuri au rămas spații verzi. Istoria acestor grădini intravilane nu are de-a face nici cu criza actuală, nici cu ecologismul sau cu sustenabilitatea, ci cu politica socio-economică a regimului Ceaușescu.


La începutul anilor ‘80, la vreme de penurie alimentară severă în România, Ceaușescu emitea un decret prin care impunea transformarea spațiilor urbane nefolosite în terenuri agricole. Terenurile aparțineau fie ADP-ului sau era pus la dipoziție de Sfatul Popular și se împărțeau pe loturi între membrii asociațiilor de locatari, scrie Mihaela Țânțaș, citând-o pe administratoarea unui bloc din zonă, și proprietară a uneia din primele grădini din Pajura.


O mare parte a grădinilor dintre blocurile din Pajura au fost desființate pe fondul retrocedării, astfel încât, până recent, doar trei loturi și-au păstrat utilizarea primită în anii ‘80. Deși terenurile pe care se află grădinile au un statut juridic incert pentru că nu există drepturi de proprietate sau de uz asupra lor, aceste moduri de folosire a spațiului, ce presupune îngrădirea și ridicarea de construcții anexe, sunt tolerate de autoritățile locale, notează Țânțaș.


Majoritatea posesorilor de grădini neautorizate sunt pensionari și se ocupă de grădinărit de la începutul primăverii până ce dă înghețul. Oamenii cultivă tot soiul de legume și verdețuri, de la fasole ce crește în sus, agățată de pari, la roșii, dovlecei sau pătrunjel. Cam ce are nevoie omul gospodar în casă. „Am făcut 80 de litri de vin... am avut căpșuni, caise, piersici, am făcut gem...numai aici am 6 vișini...5-6 găleți de vișine am avut și-o vișinată bună", spune unul dintre grădinarii urbani din Pajura. Oamenii recunosc însă că nu au cine știe ce câștig de pe urma grădinilor și spun că fac grădinărit mai degrabă din pasiune decât din interes. Pasiunea se întreține însă cu efort. De pildă, pentru că alimentarea cu apă a fost suspendată, grădinarii intravilani au rezolvat problema săpând puțuri sau amenajând sisteme de colectare a apei de ploaie.


Poate chiar mai important decât producția în sine, grădinile oferă locatarilor din blocurile comuniste gri, restrictive, spații și prilej de socializare. „Aproape toate grădinile au și un spațiu amenajat pentru petrecerea timpului liber și socializare, corturi cu bănci și mese sau cel puțin bănci pentru odihnă", observă Mihaela Țânțaș. În spațiile astfel configurate, locatarii stau la bere și despică firul politicii în patru, stau la soare sau fac grătare. "Să ieșim din casă, asta contează foarte mult... Dacă vii de la servici, ce faci? Stai în balcon și te uiți", spune o locatară. Nu e astfel de mirare că, potrivit Planului Integrat de Dezvoltare Urbană, cartierul Pajura are o identitate puternică pe harta mentală a locuitorilor.


Din 2009 până în prezent, unul dintre loturile de teren utilizate drept grădini a devenit parcare. În ciuda crizei economice, presiunile imobiliare pentru dezvoltarea zonei rămân puternice. În acest context, e foarte probabil că, în ciuda dorințelor grădinarilor de Pajura care ar vrea să cumpere terenurile pe care le folosesc de ani buni, intrând astfel în legalitate, și restul grădinilor să piară. Alte spații folosite altfel, în cartierul Rahova de pildă, riscă aceeași soartă.


Povestea grădinilor din Pajura arată că agricultura urbană n-a fost inventată nici de ecologiști, nici de criză. Cu toate acestea prezintă elemente de dezvoltare sustenabilă. Asigură unei populații sărace accesul la hrană cultivată local, și impulsionează coeziunea comunitară. Mai mult, arată că, pentru a desfășura astfel de activități la oraș nu e nevoie nici de inovație tehnologică și nici de exemple vestice. Până la a ajunge să fie forţaţi de împrejurări să transforme pereţii clădirilor din Pipera în răsadniţe, autorităţile ar putea să se gândească mai bine la spaţiile nefolosite care aşteaptă să devină platouri de asfalt. Hrana produsă organic, local, fără costuri de transport exprimate în bani şi poluare poate coexista cu "civilizaţia" urbană.


Beneficii agro-urbane


Englezul Jac Smit, designer urban de meserie şi considerat părintele agriculturii urbane, nota într-un articol publicat în co-autorat cu cercetătorul Joe Nasr ("Urban agriculture for sustainable cities: using wastes and idle land and water bodies as resources" în Environment and Urbanization, 1992) o serie de beneficii ale acestui tip de agricultură:
● apele reziduale şi deşeurile organice solide pot fi folosite pentru irigare, respectiv îngrăşământ
● dă o utilizare spaţiilor urbane care nu pot fi dezvoltate altfel
● folosirea apelor reziduale la irigat determină creşterea cantităţii de apă potabilă şi de consum casnic
● ajută la economisirea energiei
● reduce costurile cu transportul hranei, depozitare şi pierderi, astfel încât preţul mâncării scade
● reduce poluarea în oraşe

 

Nota: articol scris de Adrian Deoanca si publicat in numarul 10/ martie 2012 al revistei Comunitatii Durabile.

 




login

Concursul comunitatii durabile



Cel mai durabil proiect

Toate episoadele


Revista comunitatii durabile

Revista comunitate durabila

Arhiva revista

Prezenti pe Social Media

Comunitate durabila pe Facebook Comunitate durabila pe Twitter