Salvati Delta

Stiri si evenimente

Unora le place claca

O organizație non-profit din Odorheiu Secuiesc s-a gândit să reactualizeze claca. Chemând cetățenii să dea o mână de ajutor voluntar, Fundația Comunitară Odorhei ajută nu numai la îmbunătățirea orașului ci și la consolidarea legăturilor comunitare.


Pe un teren de sport ascuns printre blocurile scorojite ale cartierului Tabor din Odorheiu Secuiesc (Székelyudvarhely), câteva zeci de oameni de toate vârstele lucrează de zor. Copii de generală cu mâinile acoperite de mănuși chirurgicale freacă rugina de pe stâlpii gardului cu perii de sârmă aspre, iar alții vopsesc în roșu stâlpii proaspăt curățați. Alți localnici, trecuți de vârsta adolescenței adună gunoaiele din jurul terenului, iar alții desfășoară un nou gard de plasă în locul celui vechi, zdrențuit. După câteva zile de muncă, terenul de sport a devenit de nerecunoscut. Panouri de baschet noi în locul celor putrede, bitum nou în locul asfaltului presărat cu gropi, gard împrejmuitor prin care mingea nu mai trece. Pentru renovarea locului de joacă din cartierul Tabor, organizată în 2009, 9 firme locale au donat mai bine de 10.000 de dolari, iar la acțiune au participat aproximativ 70 de voluntari. Pe tricourile negre cu mâneci portocalii pe care voluntarii le purtau scria un singur cuvânt: "Kalaka". Pe românește, clacă.


Claca urbană (Városi Kalaka) e o inițiativă pusă pe picioare de Fundația Comunitară Odorhei (Székelyudvarhelyi Közösségi Alapítvány - SZKA) în 2008 sub sloganul „Idei locale. Mâini locale. Fonduri locale. 100% local". Proiectul are o istorie strâns legată de activistul american Christopher Worman, cel care a pus bazele Fundației Comunitare ce activează în oraș. „Claca e o tradiție veche în regiunea noastră. Am povestit mult despre aceasta domnului Chris Worman, fondatorul și liderul Fundației pe acea vreme. El a fost cel care a inițiat introducerea acestui tip de activități în curricula Fundației", spune Csáki Rozália, director executiv al SZKA. Worman a venit în România în 2006, ca membru al organizației Peace Corps.


Deși claca urbană a pornit de la inițiativa unui american, munca prestată colectiv are o istorie veche pe teritoriul României de azi, încă din vremea feudalismului medieval. În acele vremuri, întreaga comunitate, sau numai unii reprezentanți ai ei, se adunau pentru a-l ajuta pe unul din săteni la o muncă, de regulă agricolă, care depășea puterea de muncă a unei singure familii. În schimbul ajutorului în muncă, gazda care convoca claca avea obligația de a-i omeni pe clăcași. Tot prin clacă, programată de obicei în zilele de sărbătoare, astfel încât cât mai mulți săteni să poată participa, se rezolvau lucrările de interes obștesc cum sunt amenajarea drumurilor și îngrijirea pășunilor și fânețelor.


Relevanța clăcii pentru o comunitate sătească depășea funcționalitatea muncii și a rezultatului ei. „<Clăcile> erau un schimb neîncetat de servicii reciproce, menite a susţine şi alimenta unitatea şi coeziunea socială a colectivităţii. Rostul practicării lor nu era numai unul economic (sporeau ritmul de lucru, asigurau un cadru propice de transmitere a deprinderilor şi cunoştinţelor de muncă), ci şi unul etico-cultural", potrivit encicopediei alternative Metapedia.org. Pe scurt, prin muncă în comun făcută cu prilejul unei clăci, se construiau și se reafirmau liantele sociale ale unui comunități. Un fel de dezvoltare comunitară avant la lettre.


Acum mulți ani, pe când eram elev de liceu am participat la o clacă ad-hoc. După ce casa scării blocului în care locuiam în orașul Petroșani a fost zugrăvită, vecinii au pus-o de-o clacă ad-hoc pentru vopsirea balustrăzilor și a marginilor scărilor. Ore în șir, vecini de toate vârstele, de la pensionarul de la etajul întâi, până la adolescenți ca mine sau copii de școală generală, am măsurat, am tras linii și am vopsit cu roșu tot soiul de balustrade și plinte. Unul dintre vecini ne displăcea în mod particular. Era ăla care ne spărgea mingea dacă, întâmplător, îi atingeam mașina, o rablă de Opel din anii ‘70. După ce am lucrat alături de el o zi întreagă, nici vorbă să ajungem să-l iubim, dar de urât nu l-am mai urât. Am început să-l și salutăm când treceam pe lângă el. Cam ăsta e impactul social al acțiunilor de acest tip.


Aceleași principii stau și la baza inițiativei organizației din orașul harghitean în care, potrivit recensământului din 2012, peste 95% dintre locuitori aparțin grupului etnic al secuilor. „Prin <claca urbană> am reînviat o tradiție, am avut posibilitatea de a cunoaște eficacitatea muncii în comun, iar finanțatorii și voluntarii s-au putut convinge că realizarea adevăratei schimbări depinde de implicarea lor", scrie pe site-ul Fundației, www.szka.org.

În cei patru ani de clacă urbană organizată de SZKA, multe din spațiile publice ale micului oraș din județul Harghita au căpătat o față nouă. „S-au reamenajat șase terenuri de joacă, opt terenuri publice și două terenuri de sport. În acest an, am construit o pistă de jogging și teren de fitness în aer liber pe locul unui teren de joacă părăsit. Am plantat arbori și flori și am făcut astfel un mic parc în cartierul Beclean", face bilanțul directoarea Fundației, Csáki Rozália.


Alegerea acestor spații nu e făcută unilateral de oraganizație, ci tot la comun, prin consultarea publicului. „Locul și scopul lucrărilor sunt alese împreună cu membrii comunității", spune directoarea. „Prin intermediul presei, paginii noastre de web, prin Facebook, purtăm discuții și aflăm despre nevoile comunității. Planurile de renovare, reamenajare, tot pe bază de voluntariat sunt dezvoltate".


Cea mai recentă lucrare încheiată, în luna mai, a rezultat în renovarea unui nou teren de sport. La activități au participat în jur de 70 de voluntari. Potrivit reprezentanților organizației, cel mai tânăr voluntar adunase doar trei primăveri, iar cel mai în vârstă, 74. „Nu există nici o regulă sau restricție referitoare la cine poate sau nu poate fi voluntar la o clacă", spune Csáki. „În ultimii ani tindem să creăm un comitet alcătuit din voluntari mai activi și în pregătirea lucrărilor. Dar pe parcursul acestei perioade comunicăm continuu cu membrii comunității, îi implicăm și pe ei în fiecare etapă".


Munca clăcașilor voluntari o fi gratuită, însă nu totul se face pe bază de voluntariat. Materialele de construcție costă, închirierea utilajelor, la fel. Banii, așa cum sugerează și moto-ul campaniei, provin tot din surse locale. Pe lângă donațiile pe care le primesc, în natură sau în bani, de la diverse firme locale, Fundația a gândit două scheme de fundraising care implică, cum altfel, tot comunitatea.


Pe de-o parte, SZKA organizează, în fiecare an, o gală comunitară. În cadrul Galei, se acordă premii persoanelor din comunitate care au realizat ceva remarcabil, dar e organizată și o licitație și o tombolă. Toți banii astfel strânși sunt folosiți pentru finanțarea lucrărilor din programul Claca Urbană.


„Campania Clacă" e o altă metodă prin care SZKA pune bani în teșchereaua programului de reabilitare urbană prin clacă. "Avem o Campanie Clacă care de fapt este o campanie de donații salariale", spune Csáki Rozália. În cadrul acestei campanii, mai bine de 400 de angajați oferă benevol, între 2 și 4 lei pe lună din salariile lor pentru acest scop. „Ideea a fost să construim un oraș cu donații de 1 leu".


Csáki Rozália spune că programele de clacă au un impact cât se poate de benefic asupra comunității. Asta pentru că le dau prilejul locuitorilor din Odorhei să-și recapete încrederea în sine și să realizeze că sunt capabili să ia decizii în favoarea comunității și vieții lor. Mai mult decât asta, clăcile exprimă și întăresc simțul civic și spiritul comunitar al localnicilor și contribuie la construcția unor punți de încredere între diverși actori locali. La reabilitarea spațiilor publice prin clacă nu participă doar voluntarii cu chef de muncă ci și actori economici și autoritățile locale.


Acest tip de acțiune colectivă e mai des întâlnită în aceste zone locuite de o minoritate etnică decât în alte părți ale țării. În numărul trecut al revistei „Mai mult cu mai puțin", de exemplu, scriam despre inițiativele din Sfântu Gheorghe, Miercurea Ciuc și Odorheiu Secuiesc care, prin intermediul unui card comunitar de reduceri, conectează cumpărătorii, proprietarii de magazine și ONG-urile locale și, totodată, strâng bani pentru proiecte de reamenajare a spațiilor publice. „Orice minoritate, prin delimitarea sa (culturală, spațială, etc.), are un grad de civism, solidaritate, mai ridicat, de regulă, decât majoritatea", explică sociologul român de origine maghiară Marius Cosmeanu, originar din Târgu Mureș. „Când vremurile sunt mai grele (post-unire, comunism, chiar post-comunism) solidaritatea sporește".


În cazul secuilor, tradiția localistă e legată de eterna lor relație cu centrele administrative și de putere, oricare ar fi fost ele de-a lungul istorie. „Mereu au gândit în comunitatea lor", spune Cosmeanu, „acela a fost mereu reperul central, fie că era capitala la Budapesta, fie că e(ra) la București".

 

Nota: articol scris de Adrian Deonca si publicat in numarul 12/ Mai 2012 al revistei Comunitatii Durabile.

 




login

Concursul comunitatii durabile



Cel mai durabil proiect

Toate episoadele


Revista comunitatii durabile

Revista comunitate durabila

Arhiva revista

Prezenti pe Social Media

Comunitate durabila pe Facebook Comunitate durabila pe Twitter