Salvati Delta

Stiri si evenimente

Turismul: All Inclusive sau la tara?

În 2010, peste 133.000 de români au părasit oraşul şi s-au stabilit la ţară. Unii au făcut-o din sărăcie, alţii pentru a trăi boem. În plus, tot mai mulţi oameni sensibili la poluare şi la ritmul accelerat al vieţii urbane, sătui de monotonia şi înghesuiala turismului industrial, aleg să călătorească la ţară. Unii ca turişti, alţii ca voluntari şi posibili viitori fermieri. Turismul rural întreţinut de localnici, nu de firme, le face tot mai mult cu ochiul atât românilor, cât mai ales străinilor care vin să ne viziteze, şi, culmea, poate fi şi durabil. Combinat cu agricultura tradiţională, el contribuie la bunăstarea comunităţilor locale, reconectează ruralul cu urbanul şi conservă biodiversitatea şi patrimoniul cultural.


Vara trecută am avut ocazia să particip la o şcoală de vară pentru specialişti în ştiinţele naturii organizată de Centrul Suedez pentru Biodiversitate în satul Botiza din Maramureş. Un loc în care oamenii trăiesc din turism, agricultură şi migraţie. În unele cazuri, cele trei surse de venit sunt complementare. Migranţii aduc bani în comunitate, iar unii dintre ei îi investesc în pensiuni, în timp ce alţi localnici îşi transformă propriile gospodării în locuri de cazare pentru turişti.


Turişti veniţi chiar şi din SUA şi Australia pentru a admira peisajul presărat cu „agricultură tradiţională" (care urmează ritmul naturii şi are un impact cât mai redus asupra ei) şi pentru a consuma produse naturale. Gazdele la care eram cazaţi pregăteau toate cele trei mese principale ale zilei cu produse proprii sau locale, după reţete din bucătăria specifică zonei. Una dintre marile atracţii pentru biologii suedezi a fost o călătorie cu căruţa pe un drum abrupt, cu bolovani ascuţiţi, în stropi de bălegar. Erau extaziaţi. La fel de încântaţi erau că puteau merge cu localnicii la cosit, că le puteau studia uneltele rudimentare şi analiza tehnicile de tăiere a ierbii sau că pot mulge o capră la stânele de pe pajiştile alpine, unde li se tăia răsuflarea în faţa unor specii de plante şi insecte aproape extincte la ei.


Vorbim aici de o formă de turism autosustenabil. Unul practicat în interiorul comunităţii, cu produse locale şi cu o puternică componentă ecologică. În condiţiile în care autorităţile române sunt orientate spre marea producţie agricolă şi spre marile corporaţii străine şi în condiţiile în care o pătură largă de oameni din mediul rural trăieşte la un nivel de subzistenţă, având posibilităţi reduse de îmbunătăţire a modului de trai, specialiştii în dezvoltare durabilă şi activiştii deviază tot mai mult atenţia înspre localism şi autosustenabil. „Mai bine [guvernul român] ar da bani micilor fermieri să producă pentru familie, pentru comunitate şi apoi pentru oraşe", spunea marchiza britanică Tracy Worchester, activistă de mediu, într-un interviu pentru „Mai Mult cu Mai Puţin". „Dacă costul real al mâncării produse în fermele industriale ar fi internalizat în preţul de la centrul de retail, doar bogaţii şi-ar permite-o. E foarte scumpă prin pagubele pe care la aduce, poluând apa, pământul, aerul, este un focar de boli şi distruge cultura lumii; distruge turismul şi bunăstarea oamenilor". În condiţii ideale, producţia alimentară locală ar trebui însoţită şi de o formă de turism autosustenabil, ca cea prezentată mai sus, care conservă tradiţiile locale şi agricultura ecologică. Iar relatările mass media ne arată tot mai mult cât de avizi sunt străinii după peisajul bucolic de la noi, pe care îl deplâng la ei.


Un bun exemplu este reţeaua WWOOF România. Coordonatorul programului, Attila Szocs, spune din start că nu e vorba de un program turistic în sensul convenţional, adică unul bazat pe remuneraţie, ci de o formă de voluntariat. Mai exact, voluntari din România, dar mai ales din alte ţări, vin să ajute proprietarii micilor ferme înscrise în reţea la muncile de zi cu zi, primind cazare (de multe ori în casa ţărănească în care locuieşte familia) şi masă (pe care o serveşte tot cu familia). Chiar dacă nu e o formă de turism convenţional, pentru că voluntarii nu plătesc pentru un serviciu turistic, WWOOF contribuie la supravieţuirea fermelor ţărăneşti din România, care produc pentru comunitate şi pentru oraşe, şi se bazează pe schimbul de experienţe dintre gazde şi oaspeţi. Programul a început în 2008 cu trei ferme ecologice, iar acum numără 32 de ferme de subzistenţă şi ferme organice, numărul voluntarilor fiind în creştere.


În 2011, de exemplu, programul a înregistrat 150 de voluntari străini şi 50 de voluntari din România.
„Dacă interesul principal îl manifestă voluntarii străini, în ultimul an am observat că un număr mare de români (de obicei tineri din mediul urban care doresc în viitor să se stabiliească în mediu rural şi să înfiinţeze o gospodărie mică) doresc să voluntarieze în cadrul fermelor WWOOF", spune Attila Szocs. Voluntarul este tratat ca un membru al familiei şi îşi împarte sarcinile în mod egal cu gazda. Oaspetele deprinde astfel practicile ţărăneşti (ceea ce ar putea atrage un număr mai mare de tineri în sectorul agricol îmbătrânit şi anatemizat) şi oferă la rândul său idei noi, alternative, care îl pot ajuta pe micul fermier. „După experienţa mea", spune coordonatorul programului, „voluntarii WWOOF, străini sau români, sunt atraşi de gazde care prezintă nu doar o gospodărie tradiţională sau ecologică, ci şi un stil de viaţă bazat pe principii durabile, caută familii de la care pot învăţa aceste principii, prin muncă şi prin timpul petrecut împreună, iar astfel ajutorul acordat este reciproc".


Turismul autosustenabil convenţional este practicat, de regulă, în regiunile cu tradiţie istorică în turism şi agricultură, cum sunt, de exemplu, Maramureşul, Bucovina sau Sighişoara, unde localnicii au învăţat sau învaţă afacereza (fie în ţară, fie afară) şi accesarea de fonduri europene. Un exemplu este regiunea Sighişoara-Târnava Mare, un loc bogat în biodiversitate, unde, potrivit unui articol publicat pe TOTB.ro, Fundaţia Adept a organizat mai multe cursuri de agroturism şi igienă alimentară pentru micii producători. Aceştia au învăţat puţină contabilitate, marketing şi management, limba engleză şi lucruri practice în bucătării. Alţii încearcă să imprime această formă de turism şi în zone care au avut un complet alt specific, dar care prezintă potenţial turistic. Cel mai clar şi mai controversat exemplu este cel de la Roşia Montană, unde, spune Atilla Szocs, „localnicii încă dobândesc cunoştinţe ţărăneşti, încă îşi cultivă hrana, nu cumpără din supermarketuri şi trăiesc un stil de viaţă autosustenabil".


Soluţia propusă pentru evitarea exploatării miniere de la Roşia Montană este agroturismul, considerat o alternativă durabilă atât pentru natură, cât mai ales pentru comunitate. Mai exact, spune Andrei Mihail, organizator FânFest, departamentul de turism, în comparaţie cu proiectul minier, care va dura 17 ani, turismul poate atrage oameni pe termen nelimitat. Planul include pensiuni mici, de cel mult 10-12 camere, în care se folosesc preponderent produse din gospodărie, cu un impact mai mic asupra naturii decât cele aduse din alte regiuni. „Roşia Montană poate funcţiona atât ca destinaţie turistică de sine stătătoare, cât şi ca punct al unor excursii în munţii Apuseni", spune Andrei. În prezent, în Roşia Montană există trei pensiuni oficiale, precum şi posibilităţi de cazare în propriile case ale localnicilor. Mulţi au ales această cale informală, spune Andrei, pentru că se tem în momentul de faţă că munca lor ar putea fi în van în cazul în care ar începe proiectul minier, aşa că trebuie convinşi.


O altă problemă e faptul că agricultura nu s-a numărat printre activităţile principale ale localităţii apusene. „Uşor-uşor, îmi pare că se dezvoltă un gen de agricultură montană, gen miniferme bazate mai mult pe animale, copaci şi fân", spune Andrei. „Totuşi, este foarte timidă în momentul de faţă". Pe viitor ar fi nevoie de mai multe traininguri de „agriculturalizare" în regiune, cum a fost tabăra Reclaim the Fields din septembrie 2011, în care au existat schimburi de seminţe şi o serie de workshopuri pe tema agriculturii durabile, şi de seminarii în care să le fie promovate localnicilor beneficiile agroturismului şi paşii care trebuie parcurşi pentru deschiderea de noi pensiuni. Un astfel de seminar, gratuit, este în plan pentru viitorul apropiat. Însă cel mai important obstacol de trecut pentru o dezvoltare durabilă a regiunii prin turism este înlăturarea statutului de „zonă monoindustrială".


Andrei Mihail ne mai spune şi care ar trebui să fie condiţiile propice pentru dezvoltarea unui turism local autosustenabil. Mai întâi, la nivel regional, ar trebui să existe un plan al autorităţilor care să cuprindă mai multe teme. Acestea ar fi un cadru legislativ care sa nu permită abuzurile (ex: hoteluri de 5 stele şi 10 etaje îmbrăcate în sticlă şi aluminiu), informarea locuitorilor în legătură cu ceea ce înseamnă agroturism, cu avantaje şi dezavantaje, de ce ar fi o soluţie viabilă pentru zona lor, stimularea lor în direcţia investiţiilor prin avantaje fiscale şi/sau creditări avantajoase şi promovarea regiunii ca destinaţie agroturistică. Mai departe, antreprenorii locali ar trebui să aibă curajul de a face primul pas, mai ales în zonele în care nu există o tradiţie a turismului. Pe lângă asta, ar trebui să aibă grijă să păstreze specificul zonei (ex: arhitectura pensiunii să fie asemănătoare cu cea a caselor din jur), să aibă o gospodărie în care să producă o parte cât mai mare din necesarul pensiunii (sau să folosească produse locale) şi, păstrând nişte condiţii minime, să ofere turiştilor o experienţă cât mai rurală (activităţile gospodăreşti să facă parte din vizită).


Rămâne de văzut cât de mult se va răspândi această formă de turism şi cât va fi ea de durabilă. Deocamdată eforturile sunt benefice şi încep să se înteţească.

 

Nota: articol scris de Ionut Dulamita si publicat in numarul 12/ Mai 2012 al revistei Comunitatii Durabile.

 




login

Concursul comunitatii durabile



Cel mai durabil proiect

Toate episoadele


Revista comunitatii durabile

Revista comunitate durabila

Arhiva revista

Prezenti pe Social Media

Comunitate durabila pe Facebook Comunitate durabila pe Twitter