Salvati Delta

Stiri si evenimente

Printul Charles, vaca si agricultura sustenabila in satele sasesti

Monica Stroe predă antropologia alimentației la SNSPA. În cercetarea ei doctorală a studiat configurarea zonelor săsești din sudul Transilvaniei ca peisaj alimentar. Ne povestește despre cum se face agricultură sustenabilă și care este rolul brokerilor culturali internaționali în transformarea zonei.


Ce te-a determinat să alegi zona Târnava Mare pentru cercetare?


Am început cam de prin 2007 să aud un discurs pe care, mai târziu, am învățat să-l numesc eco, agro-alimentar, venind pe voci destul de diferite și pe care eu, pe vremea aceea, nu le asociam cu dezvoltarea durabilă, agricultură, alimentație, de genul Prințului Charles al Marii Britanii la Festivalul de Film European din 2007. În anul acela exista o secțiune de film cu temă gastronomică și, în deschidere, a fost o intervenție video a Prințului Charles care sugera că în România se practică încă în mod natural, necentralizat, neindustrializat, genul de agricultură sustenabilă dezirabilă pentru toată umanitatea și că sisteme agricole ca cel al României sunt șansa umanității de a se hrăni pe viitor. De la cârligul acesta care mi-a creat curiozitatea am început cumva să urmăresc fenomenul care se articula atât la nivel discursiv cât și în peisajul alimentar bucureștean. Apăruseră toate aceste târguri de produse tradiționale - Târgul Țăranului în primul rând - cu un succes fulminant și am luat contact cu aceste produse artizanale, cu producătorii care le vindeau ei înșiși în târguri și am început să urmăresc articularea unui trend alimentar.


Între timp, date fiind alte cercetări, am ajuns în zona Sibiului și am luat contact cu patrimoniul, cu memoria saxonă a acelei zone. Trendul alimentar și acel entuziasm de a recupera memoria sașilor în zona Sighișoara -Sibiu le-am întâlnit desfășurându-se împreună în Saschiz, unde am ajuns, printr-un prieten care avea o filmare în zonă, la un Transylvanian Brunch care avea loc în curtea Fundației Adept din Sighișoara. Acolo a fost prima ocazie să-i văd pe câțiva dintre actorii acestui trend de agricultură sustenabilă, alimentație sustenabilă, într-un eveniment de acest tip, intenționat ca ocazie de netwoking pentru cei care lucrează în domeniu. Din momentul acela mi s-au developat câteva piste instituționale și mi-am regândit cercetarea doctorală de la ce fusese ea inițial, și anume patrimoniul construit în satele săsești, bisericile fortificate în speță, către patrimoniul alimentar și către această rețetă sau acest model de dezvoltare rurală locală construită în jurul alimentelor pe care, în mod normal, oamenii și le pregătesc în gospodărie pentru uz domestic.


Care a fost subiectul cercetării?


Am plecat de la aceste produse alimentare locale, produse artizanale locale, gemuri, brânzeturi, produse de patiserie și de brutărie care apar pe piață, în vitrinele a câtorva magazine din Londra, apar la Târgul Internațional Slow Food de la Torino, în magazinul gourmet al Librăriei Cărturești, în diverse băcănii din Capitală, și care acoperă o nișă elitistă de consum. Am căutat să fac o geneză a acestor produse și a felului în care existența lor configurează peisajul agricol și alimentar local. Concret, mă duc ca la vizitele noastre din școala generală la fabrica de pâine, unde mergeam să învățăm cum apare acea pâine pe care o cumpăram noi de la alimentară. Așa m-am dus și eu să văd cine pune umărul, cine atinge aceste produse până când ajung ele în băcănii, și de aici mi s-a ramificat un orizont foarte complex de actori, adică producători, dar și - le zic eu - un fel de brokeri culturali, adică diverse forme de activism, uneori instituțional, de cele mai multe ori de origine străină care articulează un fel de pedagogii agricole și alimentare și colaborează cu localnici pentru a configura această identitate regională exprimată și prin produse alimentare.


Poți trasa un parcurs istoric al acestui trend alimentar pe Valea Târnavelor?


Aș zice sfârșitul anilor '90-începutul anilor 2000 ca moment de debut al localizării curentului în satele săsești și l-aș lega tot de interesul Prințului Charles pentru zonă. În zonă activa pe-atunci o fundație, activă și acum, Mihai Eminescu Trust, prin care Printul Charles a venit într-o vizită personală și i-a plăcut. Zona se mula deja pe ce încerca el deja să facă în Marea Britanie, agricultura sustenabilă, și a susținut, atât la nivel discursiv, cât și financiar și prin lobby, configurarea acestor trenduri. Vizita lui a venit în contextul unui peisaj aproape apocaliptic, la sfârșitul anilor '90. când majoritatea sașilor apucaseră să plece și rămăseseră niște sate pe care nu mai știai cum să le folosești, ce ar mai putea să fie ele după ce oamenii care le-au creat și le-au dezvoltat câteva secole au plecat. Și tocmai această senzație de abandon, de părăsire, de marginalitate a zonei, mi se pare mie că a fost motorul proiectului de dezvoltare sustenabilă.


Vorbeai de o rețea de brokeri culturali. Care e rolul lor în dezvoltarea zonei Târnavei Mari?


E vorba de confluențe între potențialul local și resursele locale pe de-o parte, și reveriile lor gastronomice pe de altă parte. Cel mai activ actor din zonă, și cel asupra căruia mi-am concentrat și eu atenția, este Fundația Adept care a dezvoltat brandul Târnava Mare care se dorește un fel de marcă de calitate a zonei, deci nu doar un brand alimentar ci și turistic. Legat de această marcă a susținut dezvoltarea unei asociații de producători de gemuri numită Saxon Village Preserves (Gemuri din Satele Săsești), sub umbrela căreia câțiva producători din zonă, vreo 20 după estimările lor, produc ce știu ei mai bine cu fructe și legume locale. Practic, i-au adus pe acești localnici pe piață. Le-au valorificat activitățile domestice, agricole, astfel încât ele să depășească spațiul domestic și economia de subzistență și să devină strategia lor economică. Pentru a-i aduce pe acești producători pe piață, evident că a trebuit să-i asiste în parcurgerea tuturor etapelor birocratice ale devenirii unui producător. Asta înseamnă cursuri de igienă alimentară, asigurarea unor spații de producție conforme cu normele sanitar-veterinare și, evident, partea de producție și partea de marketing, de comunicare și de distribuție. Au căutat să implice atât localnicii cât și țesutul local într-un proces de revitalizare. Atunci au găsit soluția asta cu patrimoniul alimentar, cu produsele locale, și legătura lor cu peisajul, pe ideea că dacă localnicii pot să scoată bani din niște ocupații tradiționale precum agricultura și conservele, atunci aceste tipuri de ocupații se vor păstra și satele își vor păstra în mod natural valoarea aceea de ruralitate, biodiversitate, natură imaculată, dar vor exista și beneficiile economice. Adică oamenii nu vor fi asistați încontinuu, nu vor trăi din subvenții și din migrație, ci vor fi motivați să rămână acolo și să-și dezvolte micile afaceri.


Ce presupune agricultura sustenabilă în zona fostelor sate săsești din Ardeal?


O componentă pe care o dezvoltă abundent Fundația Adept e cea de cercetare biologică. Fac foarte multe proiecte de conservare naturală prin care activează o rețea de experți conservaționiști care încearcă să identifice, prin instrumente științifice, valoarea naturală a locului și, după aceea, posibile metode de a le păstra, întotdeauna cu gândul la dimensiunea economică. Adept încearcă să facă pedagogii conservaționiste și, în același timp, să-i co-intereseze pe localnici. De exemplu, animalul totemic al zonei este vita. Vaca e importantă pentru că are un mod foarte sustenabil de păscut; e de fapt o cheiță care face să funcționeze peisajul agricol. Atât timp cât vaca există și este pășunată, folosindu-se mai ales pășuni comunale care au o tradiție în administrarea agricolă săsească - localnicii posesori de vite vor fi co-interesați să administeze pășunea, să cosească iarba regulat, să elimine mărăcinii și tufișurile, deci să păstreze pășunea care, dacă nu ar avea de ce să fie folosită, dacă nu ar exista vaci care să pască pe ea, ar fi abandonată și s-ar sălbătici şi astfel ar dispărea specii vegetale valoroase. Aşadar vaca e importantă pe de o parte pentru că pășunează, și atunci dealurile astea vor fi administrate. Pe de altă parte, ca oamenii să fie motivați să țină vaci trebuie ca produsele rezultate să se vândă undeva. Până acum, în locuri ca Bucovina, de exemplu, situaţia este foarte tristă, pentru că singurul fir prin care producătorii pot să ajungă pe piață este să-și vândă laptele la centrele de colectare care sunt, de regulă, administrate de companii din astea mari, iar litrul de lapte se cumpără cu 50 de bani și atunci chiar nu rentează. Fundația Adept a acționat pe de-o parte pe partea de land management, le-au oferit diverse instrumente, diverse cursuri localnicilor posesori de vite ca să continue să administreze sustenabil pășunea, să nu o încarce cu pesticide, tot tacâmul ăsta care ține de biodiversitate și, pe latura cealaltă, au lucrat la sustenabilitatea economică. Au scos laptele și produsele din lapte pe piața, au făcut 8 centre de colectare a laptelui administrate de asociații ale crescătorilor de vite din zonă, ceea ce le-a dat crescătorilor de vite o putere de negociere mult mai mare cu procesatorul, cu compania de lactate și atunci au putut să crească prețul, beneficiind de facilitățile astea pe care Adept le-a asigurat contractând finanțări. Centrele de colectare a laptelui sunt autorizate, au tancuri de răcire, tot tacâmul ăsta tehnic care le asigură producătorilor genul ăsta de independență. Pasul următor ar fi, evident, să dai valoare produselor din lapte prin prelucrarea și lansarea lor pe piață sub un brand, în cazul de față Târnava Mare, care deja are notorietate și e o locomotivă bună.


Cum s-au transformat produsele alimentare locale mulțumită sau din cauza acestui tip de brokeraj cultural?


Târnava Mare e un fenomen oarecum atipic pentru începuturile gourmet-ului românesc. Ei nu au mers niciodată foarte puternic pe ideea de produse tradiționale pe care au mers inițial, și încă mai merg, majoritatea târgurilor de weekend din orașele mari. Au dezvoltat, argumentez eu, pentru că au avut acces la acest tip de cunoaștere cosmopolită - aglomerarea aceasta de experți britanici, francezi, veniți cu diverse proiecte de viață în zonă - un peisaj alimentar special, în condițiile în care, la târgurile de produse tradiționale vedem mai degrabă diverse tipuri de telemea, gemuri de vișine, lucruri pe care și bunicile noastre le băgau în cămară. Producătorii din zonă au fost foarte deschiși la idei inovatoare care au venit pe diverse canale. În cazul lui Willy Schuster, unul dintre producătorii cei mai vizibili în zonă, şi-a bazat unele produse pe inspirație din Elveția și Germania, și pe sugestiile voluntarilor străini care lucrau și lucrează în fiecare vară la el la fermă. A preluat nu neapărat produse, cât tehnici care nu sunt neapărat specifice Transilvaniei și a produs acest gen de creolizare a producției autohtone. Dulceața de lapte e cel mai de succes produs. În cazul lui Willy Schuster, rețeta este aflată de la niște voluntari francezi pe care i-a avut într-o vară la fermă. Evident că rețeta franțuzească, normandă dacă nu mă înșel, este autohtonizată pentru că materia primă e laptele de la vacile lui, crescute în sistem liber, ecologic. Dulceața de rabarbăr este iarăși un fenomen interesant. Rabarbărul este o materie primă vegetală legată puternic de istoria săsească a zonei.


Orice localnic cu care vei vorbi de specificul alimentar al zonei îți va menționa rabarbărul. E o plantă cu care se zice că au venit sașii în desagă când au colonizat Transilvania, se zice că fiecare sas a adus cu el un bulb sau o tulpină. În uzurile sale domestice, nu era neapărat folosită pentru gemuri, se făceau mai degrabă compoturi și prăjituri și se prelucra în alt fel. Acum, în ultimii ani, de când producția se face și pentru piață, a devenit popular gemul de rabarbăr care e şi foarte atractiv pentru gustul turiştilor străini. Producătorii din zonă au fost sfătuiți de Carlo Petrini, președintele Slow Food, să aducă acest gem la Târgul de la Torino, unde au avut foarte mare succes și au fost încurajați să-l producă mai departe. Există tot felul de rețete care recuperează, să zicem, un fruct tipic zonei sau, iată, laptele de bivoliță - bivolițele fiind un animal legat tot de istoria agricolă săsească a zonei -, care sunt revalorificate pentru că sunt compatibile și cu o nevoie de piață.

 

Nota: articol scris de Adrian Deoanca si publicat in numarul 12/ Mai 2012 al revistei Comunitatii Durabile.

 




login

Concursul comunitatii durabile



Cel mai durabil proiect

Toate episoadele


Revista comunitatii durabile

Revista comunitate durabila

Arhiva revista

Prezenti pe Social Media

Comunitate durabila pe Facebook Comunitate durabila pe Twitter